Cum să implici mai mult creierul decât organele vitale.
Da, așa e, știu. Tu ești acela care are mereu pe buze replicile astea: “De ce firma nu vede câte fac eu?! Cât sunt de implicat/implicată.” “Mă implic cu totul, am zile când aproape nu mai văd drumul spre casă seara. Nevastă-mea/ Bărbată-miu se uită urât la mine când aude telefonul sunând”. “Nimeni nu mă înțelege”.
Aș vrea să te oprești un pic și să te gândești la tine. Cum? Uite, întreabă-te așa:
- De ce o fac?
- De ce mă duc de fiecare dată în direcția asta?
- De ce nu mă pot opri la primele semnale pe care mi le dă organismul?
Știi că la fel faci și atunci când te bucuri? Nu simți bucuria unui rezultat dacă nu îți sare inima din piept sau dacă nu te-ai chinuit un pic înainte, dacă nu “te-a durut un pic ficatul”.
Suntem cu toții emoționali și raționali. Într-un fel, asta e dovada că suntem oameni vii, că ne pasă. Ce nu avem noi și nici nu am fost învățați vreodată, e măsura. Să avem măsură în ceea ce facem. Vine din educație, din societate, de multe generații, nu de azi. Noi nu avem măsură când vine vorba de mâncare, nu avem măsură când vine vorba de a le știi noi pe toate. Mai bine ca românii nu există nație care să se priceapă la fotbal, la politică și la viață, în general. La noi, de pe vremea dacilor, e totul sau nimic. Iar când abordarea asta sau stilul ăsta de viață ajunge să ne facă rău, de obicei îl punem pe seama situațiilor din jurul nostru sau al altora, în cel mai rau caz.
Ei bine, toți trecem pe aici, mai devreme sau mai târziu. Important e ce alegem să facem după ce “ne lasă ficatul”. Sau îl lăsăm noi pe el, pe undeva, în vreo cutie.
Așa cum am spus și în articolul precedent, Cutia cu ficați – part1, implicarea emoțională dusă la extrem și cu activitatea profesională nu au nimic de-a face una cu cealaltă, iar oamenii nu reușesc întotdeauna să vadă asta. Ei vor ca cei din jur să vadă implicarea totală ca pe cea mai mare dovadă de loialitate, apreciere, afecțiune, etc. Și chiar dacă ar fi așa, care e rezultatul? Dacă e un eșec, atunci te frustrezi iar dacă e un succes, nu mai ai forță să te bucuri, de epuizat ce ești. Oricum o dai nu e bine, vezi? E ca atunci când îți spune cineva drag ție: știu că mă iubești, dar o faci în felul tău, nu în felul care îmi trebuie mie… E la fel și la job. Hai, încearcă să
schimbi ceva, începe să echilibrezi lucrurile la tine. Dă-ți o șansă.
Dacă ești în poziția angajatului, iată ce poți să faci:
- Înainte de a intra într-un proiect, analizează odată cu proiectele anterioare și comportamentele tale anterioare. Vezi ce a fost bine și ce nu. Fă-o cât poți tu de obiectiv.
- Atunci când faci planul de lucru și stabilești priorități, amintește-ți să te pui și pe tine pe listă. Să fii și tu printre prioritățile proiectului tău.
- Vino cu ceva nou, fă ceva diferit de data asta. Da, da, știu că zici că oricum o faci la proiect, dar fă-o și la modul tău de lucru, la abordare, la comportament. Poți să schimbi tehnica de lucru la proiectul ăsta cu 180 de grade și abordarea ta personală cu 18 grade, vorba vine. Tot e ceva, decât nimic.
În loc de concluzie, poți să faci și tu asta: pune o cutie la intrarea în casă, în locul unde iți lași cheile sau în mașină, pe scaunul din dreapta și scrie cu litere mari:
“Te rog să NU iți lași ficatul aici. Ține-l la locul lui.”
Îți va smulge un zâmbet și te va întoarce de fiecare data la tine.
Citește și “Cutia cu ficați”, part.1 – pentru angajatori
