N-am avut nimic, am luat-o dinspre minus. Am plecat de acasă la 18 ani, departe de o familie căreia nu-i păsa mai mult, decât că am renunțat să intru la o facultate aproape de casă, pentru una la București. Dar eu am ales altceva, am vrut să merg la psihologie, pentru că aveam mare nevoie de răspunsuri la întrebarile care mă măcinau și mai ales credeam că voi găsi și soluțiile pentru a merge mai departe și a-mi construi un viitor sănătos. Evident, a fost o iluzie a unui copil naiv, educat frumos, ca la pension, crescut cu Albă ca Zăpada și Cenușăreasa.
De mică mi-a plăcut să interacționez cu oamenii. Eram fascinată să mă uit la ei, să încerc să descopăr ce gândesc și ce simt, dar mai ales să aflu de ce au un anumit comportament și ce îi mână de la spate. Așa am ajuns la București, la facultate. Am fost mereu un outsider, nu reușeam sub nicio formă să mă încadrez în normal. Am dus ani de zile acest stigmat: “iar ești tu altfel”, “iar vrei tu altceva, nu te mulțumește nimic”. “Mereu vrei mai mult, muncești încontinuu, nu poți să stai și tu locului odată”. Și așa era. Am început să muncesc la 19 ani, pentru a putea să îmi cumpăr tratatele de școală, blugi și o revistă pe care să o citesc cu o cafea la mall. De atunci aveam “o treabă”, chiar dacă habar nu aveam încotro mă îndrept. Am tras tare să demonstrez, am ales să lucrez de fiecare dată tot ce era mai greu, proiectele de care fugeau toți. Cred că mă ajuta și fața în acest sens, că doar astea mi se ofereau. Eu mă simt norocoasă, am avut noroc de oameni mișto, care mi-au dat o șansă. Au crezut în mine și mai ales în capacitatea mea de a face lucruri. Mult și foarte mult. Nu am știut nciodată altfel, dar nici nu am căutat scurtături. Pentru mine era singura cale să reușesc în marele oraș și să nu mă întorc acasă să îmi găsească mama “un job sigur”. Experiența mi-am căpătat-o făcând lucrurile de cele mai multe ori, diferit de modul în care acționau colegii mei. Profesorii îmi dădeau spețele cele mai neobișnuite, amuzați fiind de seninătatea cu care găseam eu câte o soluție. Eu reușeam acolo unde nimeni nu se băga, acolo unde toți evitau să fie. La vremea aceea, nu mi se părea ceva grozav, eram complexată că sunt altfel. Sunt și astăzi prietenă cu oameni pe care i-am cunoscut la începuturile carierei mele. Au avut incredere în mine că “nu sunt ca celelalte” iar astăzi fac fix la fel. Mă caută pentru a se sfătui cu mine atunci când au epuizat toate metodele clasice, fără rezultat. Mi-a plăcut al naibii de tare să învăț și eu de la ei, să ascult, să apreciez și să îmi știu lungul nasului. La un moment dat, un CEO al unei mari companii, mi-a spus: “tu știi de ce te-am ales pe tine? Pentru că tu poți să vezi dincolo de ce văd marea majoritate și poți să vorbești fără ca cineva să se simtă jignit. Vorbești în română, din suflet, nu din ego”. Am citit, am studiat teorii și am căutat răspunsuri logice, raționale date de știință, dar nu am ignorat niciodată emoționalul, instinctele și sentimentele. Am vrut să văd “ce are creierul în capul lui” de ne face să acționăm într-un fel anume și am studiat și la ce reacționează el imediat. Am invățat să apăs pe butoane abia după ce îl cunosc pe om și am făcut un scop din a-l învăța să aibă grijă de el și să știe ce să dea celorlalți atunci când are și pozitiv și negativ. Ca noi toți. Nu cred în durere și frică ca tehnici principale de lucru, pentru că le-am trăit. Durerea a făcut parte din viața mea mulți ani. Sub toate formele: fizică, emoțională. Acum nu mi-e teamă să afirm asta, dar pe vremuri o ascundeam bine și eram extrem de senzorială la ea. O evitam la rang de artă și îi învățam și pe alții cum să o evite. După un timp, când am vindecat-o am început să lucrez cu ea iar azi îi ajut și pe alții să o vadă și să o lucreze chiar și atunci când vine sub o formă de presiune sau de “provocări”. Linia e mereu foarte fină, depinde de noi cum o folosim.
Ce vreau eu să vă spun e că se poate, chiar dacă e greu, se poate. Iar rezultatele sunt pentru toată viața. Poți merge înainte chiar și când ceilalți pot specula slăbiciunile tale, atâta timp cât tu ești bine cu tine. Aici e cheia. Ce faci când singura ta resursă ești doar tu? Când aparent nu ai nimic și pe nimeni care să te susțină? Înveți să ai mare grijă de tine. Te lupți să devii în permanență cea mai bună versiune a ta și să faci lucrurile foarte bine. Nu contează care e meseria pe care o practici azi, important e că ai una și o faci și pe ea la rang de artă. “Lumea e a învingătorilor, Aida. Să nu uiți niciodată asta!” Când mi s-a spus am ascultat și n-am uitat până azi. Nimeni nu vrea pe lângă el oameni care să se plângă mereu. De ce am vrea negativiști? Dar întotdeauna vom ține lângă noi oameni pozitivi. Adică pe cei care au valori în viața asta, nu îi confundați cu cei care râd tot timpul, nu sunt ăia. E normal să îți fie frică. Ideea e ca această frică să nu te paralizeze și să nu mai poți face nimic să îi dai de capăt. Să nu-ți pară rău, nu te lăsa, mergi înainte, că o faci pentru tine. Du-te, ia-ți un alt job dacă trebuie sau adună-ți curajul și devino antreprenor, fă orice e nevoie ca să evoluezi, ca să ajungi și mai bun. Nu sta pe loc, nu înțepeni prea mult într-un loc sub pretext că e criză, că nu știi, că e bine sau că e rău.
Știi când e momentul să faci ceva? Atunci când nu mai știi nici tu de faci același job de atâția ani, de ce ești în același loc de atâta vreme deși nu-ți mai place nimic din ceea ce ți se întâmplă. Doar ca trebuie, pt că ai rate și facturi. Sau pentru că “n-ai unde să te duci”. Atunci să știi că frica e cel mai mare dușman al tău. Vezi ce faci cu ea. Iar daca nu poți singur, sunt aici, întreabă-mă.
Site-ul ăsta e un loc unde sunt soluții pentru cei care vor o abordare simplă, dar altfel. Iar aici, în zona de blog eu am ales să vorbesc cu voi direct și din suflet. Știu că fiind eu, aici se vor regăsi oamenii ca mine. Și e important să știm că, din când în când e ok, e safe să dăm masca jos sau să punem pălăria deoparte și să respirăm natural. O să vă spun ce cred și cum simt. Nu, nu pentru că vreau să vă dau lecții, ci pentru că am trecut și eu prin multe. Viața nu a fost blândă cu mine iar tot ce știu astăzi este obținut cu muncă și efort susținut de peste 20 de ani. Azi mă iubesc mai mult ca ieri și tot azi pot să vă spun și vouă cum să faceți atunci când nu mai știți ce să faceți. Pentru mâine. Pornim împreună la un drum nou dar despre care cred că o să fie fain de tot. Pentru că suntem cu toții perfect de imperfecți.
